Rugaciunea Curata descrisa de DUMITRU STÂNILOAE in ASCETICA ŞI MISTICA BISERICII ORTODOXE

Q Dumitru Staniloae in Ascetica-si-mistica descrie rugaciunea curata incepand cu rugaciunea completa "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul" si apoi restragand , scurtand rugaciunea la "Doamne, Iisuse miluiește-mă pre mine", apoi la "Domne Isuse", apoi doar la Isuse ca in final si acesta sa fie inlocuit de linistea care reproduce linistea taborica?

Raspuns NotebookLM
Da, sursa "dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf" descrie o progresie în lucrarea rugăciunii curate care se apropie de cea menționată în întrebarea dumneavoastră, în special în ceea ce privește împuținarea cuvintelor și trecerea către liniște.

Iată cum este descrisă această evoluție:

1. Începutul cu Rugăciunea lui Iisus completă: Metoda isihastă se bazează pe lucrarea Rugăciunii lui Iisus, rostită inițial în forma sa completă: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul". Această rugăciune poate fi rostită cu gura sau cu mintea, liniștit și neagitat. Pentru începători, este recomandată rostirea tuturor cuvintelor Rugăciunii lui Iisus.

2. Împuținarea cuvintelor la "Numele lui Iisus": Progresul în rugăciune este măsurat, printre altele, prin împuținarea cuvintelor. Pentru cei progresați (cei avansați), sursa indică faptul că aceștia "rămân numai cu numele lui Iisus". Această formulare este mai generală și nu specifică explicit o etapă distinctă de "Doamne Iisuse" urmată de "Iisuse", dar implică o scurtare a formulei inițiale.

3. Trecerea la pomenirea mintală neîntreruptă (liniște): Treapta superioară, atinsă de cei desăvârșiți, este "pomenirea lui mintală neîntreruptă". Pe culmile sale, rugăciunea curată "nu mai are nici un obiect și nu mai folosește nici un cuvânt". Rugăciunea ajunge să se rostească "de la sine, fără cuvinte sau gânduri", devenind o "rugăciune a inimii". Aceasta este o "liniște nepătimașă a sufletului", unde mintea, eliberată de patimi, se îndreaptă spre înțelesurile cele mai înalte. Această etapă finală este descrisă și ca un "extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în fața misterului divin", înainte ca lumina dumnezeiască să coboare în minte.

Așadar, sursa susține ideea unei progresii de la rugăciunea verbală completă, către o formulă prescurtată ("Numele lui Iisus") și, în cele din urmă, către o stare de rugăciune mintală silențioasă, fără cuvinte sau gânduri. Nu sunt detaliate explicit ca etape separate "Doamne Iisuse" și "Iisuse" după rugăciunea completă, ci este menționată o trecere la "Numele lui Iisus" ca etapă pentru cei avansați, care precede liniștea desăvârșită.

Sursa "dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf" descrie o progresie a rugăciunii isihaste care se apropie de scenariul pe care l-ați menționat, dar nu detaliază exact fiecare etapă intermediară de scurtare a formulei, așa cum ați întrebat. Cu toate acestea, confirmă etapele inițiale și finale și leagă liniștea de lumina taborică.

Iată o analiză detaliată a modului în care sursa descrie rugăciunea curată în acest context:

1. Rugăciunea completă ca punct de plecare: Textul indică faptul că rugăciunea isihastă se întemeiază pe lucrarea Rugăciunii lui Iisus în forma sa completă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul”. De asemenea, menționează că „numai începătorilor li se recomandă şi rostirea tuturor cuvintelor rugăciunii lui Iisus”.
2. Scurtarea rugăciunii la „Numele lui Iisus”: Pe măsură ce rugătorul progresează, există o tendință de „împuţinarea cuvintelor”. Sursa precizează că „Cei progresaţi rămân numai cu numele lui Iisus”. Nu sunt detaliate explicit ca etape distincte formele intermediare „Doamne, Iisuse miluiește-mă pre mine” sau „Domne Isuse”. Expresia „Numele lui Iisus” este mai generală și sugerează o formulă mai scurtă decât cea completă.
3. Înlocuirea cuvintelor cu liniștea (pomenirea mintală neîntreruptă): Pentru cei „desăvârşiţi”, rugăciunea progresează spre „pomenirea lui mintală neîntreruptă”. Această rugăciune curată „nu mai are nici un obiect şi nu mai foloseşte nici un cuvânt”, fiind un „extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în fața misterului divin”.
4. Conexiunea cu liniștea taborică: Această stare de tăcere și oprire a cugetării este descrisă ca premergătoare coborârii „luminii dumnezeieşti de sus” în mintea oprită de uimire. Această lumină este numită „lumina Schimbării la FaŃă”, care este o referință directă la evenimentul Taborului. De asemenea, se menționează că „când isihastul primeşte vederea luminii, el uită cele ce Ńin de trup, fiindcă «unirea aceea este negrăită şi neînŃeleasă chiar de cei ce văd»”. Acest lucru sugerează că liniștea profundă este intrinsec legată de experiența luminii taborice.

În concluzie, sursa descrie o mișcare de la rugăciunea verbală completă la o formă prescurtată („Numele lui Iisus”) pentru cei progresați și, în final, la o stare de pomenire mintală neîntreruptă, fără cuvinte sau gânduri, care este o „liniște” ce precede sau însoțește „vederea luminii Schimbării la Față” (lumina taborică). Etapele specifice de scurtare a formulei rugăciunii lui Iisus, precum „Doamne, Iisuse miluiește-mă pre mine” și „Domne Isuse”, nu sunt detaliate punctual în această sursă, ci sunt cuprinse în faza generică a „rămânerii numai cu numele lui Iisus”.

Q
Cum am descrie metoda rugaciunii curate din sursa: dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf dar completata si cu celelate surse din acest notebook? R

Metoda rugăciunii curate, așa cum este descrisă în sursa "dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf" și completată cu informații din celelalte surse, reprezintă o cale profundă și structurată către desăvârșirea duhovnicească, purificarea inimii și dobândirea Duhului Sfânt. Este o practică esențială în isihasm, ce implică atât nevoință trupească, cât și o intensă lucrare interioară.

Iată o descriere detaliată a acestei metode:

1. Scopul și Esența Rugăciunii Curate:

• Dobândirea Duhului Sfânt și a desăvârșirii: Isihaștii, prin rugăciune și nevoință, urmăresc dobândirea Duhului Sfânt și atingerea desăvârșirii duhovnicești, a cărei treaptă depinde de măsura curățirii inimii [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf].
• Unirea cu Dumnezeu: Scopul final este unirea extatică, negrăită și neînțeleasă cu Dumnezeu [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf]. Această cunoaștere, numită "vedere" de către Părinți, este o constatare directă, nediscursivă a realității personale supreme, care se aseamănă cu o lumină ce umple totul [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf].
• Rugăciunea ca lepădare a gândurilor: Rugăciunea curată este definită de Evagrie Monahul ca fiind "lepădarea gândurilor" [filocalia-volumele-01-12.pdf]. De asemenea, este o stare de tăcere [Vladimir_Lossky_Introducere_in_teologia.pdf, 143, 147], iar isihaștii sunt numiți "păstori ai tăcerii" [Vladimir_Lossky_Introducere_in_teologia.pdf, 143, 147]. Sfântul Isaac Sirul vorbește despre tăcere ca fiind limba lumii ce va să fie [Vladimir_Lossky_Introducere_in_teologia.pdf, 144, 148].
• Mistica ca centru al teologiei: Mistica, prin experiența directă a lui Dumnezeu, aduce iubirea, lacrima, vedenia și realitatea divină în om, fără a necesita o pregătire formală sau un laborator, fiind accesibilă chiar și în condiții extreme, precum temnița [Ieroschimonah_Nil_Dorobantu_Nebun_pentru-Hristos.pdf, 63].

2. Metoda de Bază: Rugăciunea lui Iisus și Progresia ei:

• Formula inițială: Metoda se întemeiază pe lucrarea Rugăciunii lui Iisus, rostită inițial în forma completă: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul" [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf]. Această formă este recomandată începătorilor [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf].
• Scurtarea rugăciunii: Pe măsură ce rugătorul progresează, are loc o "împuținare a cuvintelor" [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf]. Cei progresați "rămân numai cu numele lui Iisus" [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf].
• Rugăciunea inimii (fără cuvinte): Pe culmile sale, rugăciunea curată devine "rugăciune a inimii", care se rostește "de la sine, fără cuvinte sau gânduri" [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf]. Mintea, eliberată de patimi, se umple de infinit, de Dumnezeu, devenind o experiență pozitivă a apofatismului [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf]. Este un "extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în fața misterului divin" [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf].

3. Aspecte Practice și Pregătitoare:

• Trezvia (atenția și paza gândurilor): Este esențială pentru rugăciune [Teofan_Zavoratul_Arta_rugaciunii.pdf, 113]. Sfântul Paisie Aghioritul subliniază importanța "neîncetatei cercetări de sine" și a "atenției" mai mult decât a rugăciunii la început, afirmând că rugăciunea nu ajută fără trezvie [Viaţa cuviosului Paisie Aghioritul .pdf, 135]. Paza gândurilor constă în asocierea fiecărui gând cu gândul la Hristos, oferindu-L ca jertfă pentru a preveni împrăștierea și cugetarea pătimașă [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 170]. Aceasta duce la "străjuirea inimii" [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 171].
• Curățirea minții și singurătatea (isihia): Curățenia minții necesită eliberarea de răspândirile vieții pământești, de patimi și închipuiri [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf]. Monahul caută singurătatea (isihia) pentru a scăpa de răspândirile simțurilor, trupului și cugetului [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf]. Curiozitatea pentru lucrurile nefolositoare trebuie tăiată pentru a obține liniștea interioară [Linitea_interioara_semnul_sanataii_duh.pdf, 80]. Nil Ascetul arată că ștergerea "formelor" lucrurilor care stârnesc patimi din minte este crucială, implicând oprirea cursului imaginilor de la simțuri [filocalia-volumele-01-12.pdf, 224].
• Nevoința trupească și eliberarea de patimi: Include înfrânarea, postul, privegherea și răbdarea [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 167, filocalia-volumele-01-12.pdf, 222]. Patimile iau naștere dintr-o minte slăbită, percepția simțuală predominantă și atracția față de frumusețile lumești [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 155, 156]. Progresul în rugăciune necesită combaterea patimilor prin virtuțile contrare [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 162].
• Inima ca centru: Inima este "cămara puterii noastre mintale și cel dintâi organ trupesc al minții" [viata-si-nevointele-sfantului-grigorie-palama.pdf, 375]. Este adâncul minții [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 171]. De la Botez, harul se ascunde în adâncul minții, adică în inimă [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 206, filocalia-volumele-01-12.pdf, 229].
• Smerenia și tăierea voii: Avva Varsanufie subliniază că cel ce zice rugăciunea cu curăție își leapădă propria voie și se agață de voia lui Dumnezeu [Cartea_Avvei_Varsanufie.pdf, 29]. Smerenia este a fi nebăgat în seamă, a-și tăia voia și a suferi cu neturburare cele din afară [Cartea_Avvei_Varsanufie.pdf, 35].

4. Metode Auxiliare (Psihofiziologice):

• Postura și respirația: Isihastul stă cu capul aplecat și ochii îndreptați spre piept sau inimă. Răsuflarea este împreunată cu rostirea și cugetarea Rugăciunii lui Iisus [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf]. Sfântul Nicodim Aghioritul recomandă aplecarea capului și rezemarea bărbiei pe partea de sus a pieptului pentru a ajuta mintea să intre în inimă [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 198].
• Ritmarea cu respirația/bătăile inimii: Unele metode sugerează reținerea ușoară a respirației, sincronizând rostirea Rugăciunii lui Iisus cu inspirul ("Doamne Iisuse Hristoase") și tăcerea cu expirul ("miluiește-mă pe mine") pentru a menține concentrarea [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 194, 200, 203]. Sincronizarea cu bătăile inimii, unde fiecare cuvânt corespunde unei bătăi, este o precizare a vechilor metode [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 202].
• Caracaterul auxiliar al metodelor: Aceste metode sunt considerate doar mijloace auxiliare ("συνεργα") pentru cei ce nu sunt obișnuiți să-și adune mintea în interior [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 197, 204]. Ele nu sunt esențiale, ci sprijină concentrarea atenției [Teofan_Zavoratul_Arta_rugaciunii.pdf, 113, dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 189]. Respirația acționează ca un "fir de sprijin" pentru atenție [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 204].

5. Pericole și Ghidare Spirituală:

• Necesitatea povățuitorului: Pe această cale duhovnicească există "semne, locuri primejdioase și curse", fiind absolut necesar un povățuitor încercat care a parcurs el însuși această cale [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf]. Teofan Zăvorâtul avertizează că tehnicile aplicate fără controlul unui maestru spiritual pot prezenta pericole, conducând la tulburări sau denaturarea rugăciunii [Teofan_Zavoratul_Arta_rugaciunii.pdf, 113].
• Amăgirea (prelestul): Primul fel de rugăciune (imaginativ) poate duce la mândrie, viziuni false, senzații ireale și chiar la nebunie, dacă nu s-au dobândit nepătimirea și virtuțile [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 187]. Varlaam din Calabria a criticat metodele psihofizice, considerându-le "omphalopsichi" (privitori în buric) și asimilându-i pe isihaști cu ereticii [Hesychast_Controversy._Relevant_Opinions-highlighted.pdf, 60]. Sfântul Grigorie Palama a apărat însă aceste metode, justificându-le teologic [Hesychast_Controversy._Relevant_Opinions-highlighted.pdf, 60].

6. Etape Superioare și Manifestări ale Harului:

• Lumina Schimbării la Față: Dacă Dumnezeu voiește, se poate ajunge la vederea luminii dumnezeiești, denumită "lumina Schimbării la Față" [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf]. Aceasta strălucește parțial în veacul de acum, ca o chezășie pentru cei nepătimitori [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf].
• Experiența harului: Când isihastul primește vederea luminii, uită de cele trupești, deoarece "unirea aceea este negrăită și neînțeleasă chiar de cei ce văd" [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf]. Sfântul Paisie a trăit o "cercetare a harului dumnezeiesc", simțind o bucurie negrăită, lacrimi continue și o putere duhovnicească mare [Viaţa cuviosului Paisie Aghioritul .pdf, 128].
• Cunoașterea Duhului Scripturii: Înțelegerea duhovnicească a Scripturii este accesibilă doar celor vrednici de Duh, care și-au curățit mintea de patimi prin cultivarea virtuților și primesc cunoștința dumnezeiască [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 179]. Duhul din om se proiectează asupra Scripturii, pătrunzând "zidul textului" [dumitru-staniloae-ascetica-si-mistica1.pdf, 180].

În concluzie, metoda rugăciunii curate este un proces complex, care începe cu o disciplină riguroasă a minții și trupului prin Rugăciunea lui Iisus și nevoință, progresează printr-o scurtare a formulei și o aprofundare a atenției, sub îndrumarea unui duhovnic, și culminează într-o stare de tăcere interioară și unire extatică cu Dumnezeu, adesea însoțită de vederea luminii divine și experiența harului.

Sursa "Hesychasm-the Jesus Prayer and the contemporary spiritual revival of Mount Athos.pdf" descrie rugăciunea isihastă ca o practică spirituală centrală în monahismul ortodox, definind-o prin conceptul de hesychia (liniște sau tăcere) și explicând rolul esențial al Rugăciunii lui Iisus în atingerea acestei stări.

Iată cum este descrisă rugăciunea isihastă în această sursă:

1. Definiția Isihasmului și Hesychia:

• Etimologie: Termenul "isihasm" provine din grecescul hesychia, care înseamnă liniște sau tăcere.
• Sensuri multiple: John Meyendorff identifică patru utilizări ale cuvântului, care nu se exclud reciproc:
  • Un sens general, referitor la "fenomenul vieții monahale creștine, bazat pe eremitism, contemplare și rugăciune curată".
  • Un sens mai practic, care se referă la "metodele psihosomatice de rugăciune". Totuși, Ware susține că tehnicile fizice sunt doar un accesoriu, nicidecum indispensabil, și că nu ar trebui numite "metoda isihastă de rugăciune".
  • Un sens teologic, care desemnează "sistemul de concepte dezvoltate de Grigorie Palama" pentru a explica și apăra experiența spirituală a isihaștilor, bazată pe distincția între "esența" transcendentă a lui Dumnezeu și "energiile" necreate prin care Dumnezeu devine cognoscibil omului.
  • Un sens socio-cultural, referindu-se la "isihasmul politic".
• Sursa folosește în principal primele trei sensuri.
• Trei niveluri de Hesychia: Kallistos Ware identifică trei niveluri ale hesychia, bazate pe spusa Părinților deșertului: "Arsenie, fugi, taci, fii liniștit, căci acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii":
  • Nivelul spațial: "a fugi de ceilalți", adică o retragere externă și fizică.
  • Nivelul tăcerii: "a păstra tăcerea", adică abținerea de la vorbirea exterioară.
  • Nivelul adevăratei liniști sau al hesychia interioare: "a fi liniștit", o stare a sufletului, unde mintea stă în inimă înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune neîncetată.
• Sărăcia spirituală: Hesychia implică și o "sărăcie spirituală", o trecere de la multiplicitate la unitate, unde mintea este "dezbrăcată de imaginile vizuale și de conceptele create de om" pentru a contempla "în puritate tărâmul lui Dumnezeu". Această golire are scopul de a fi "umplut cu un sentiment atotcuprinzător al locuirii divine".

2. Origini și Dezvoltare:

• Isihasmul, în sensul de singurătate, își are originile în zorii vieții monahale, cu termenul hesychia apărând în "Patericul".
• Ca tradiție spirituală, isihasmul se dezvoltă începând cu secolul al VII-lea, când Sfântul Ioan Scărarul îl asociază explicit cu numele lui Iisus și cu repetarea rugăciunilor scurte: "Hesychia este a sta înaintea lui Dumnezeu în închinare neîncetată. Lasă pomenirea lui Iisus să se unească cu respirația ta, și atunci vei cunoaște valoarea hesychia".
• A fost reînviat în secolul al XI-lea de Sfântul Simeon Noul Teolog și adus la Muntele Athos în jurul anului 1300 de Sfântul Grigorie Sinaitul, unde a fost preluat de Sfântul Grigorie Palama.
• În timpul "turcocrației", tradiția isihastă a intrat într-o perioadă de declin, dar a fost reînviată în secolul al XVIII-lea prin eforturile Sfântului Macarie de Corint și ale Sfântului Nicodim Aghioritul, care au publicat "Filocalia" în 1792. Această colecție de texte ascetice și mistice a contribuit masiv la renașterea spirituală rusă și, mai târziu, la cea greacă.

3. Rugăciunea lui Iisus (Rugăciunea Mintală):

• Forma: Isihasmul a devenit asociat cu invocarea repetată a numelui lui Iisus, cunoscută sub numele de Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea Mintală: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă". Există și o versiune mai lungă: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul" și una mai scurtă: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă".
• Scopul: Repetarea neîncetată a acestei rugăciuni, uneori combinată cu tehnici corporale (postură, respirație controlată), îi permite rugătorului să "experimenteze viziuni ale luminii divine, necreate, taborice".
• Progresia: Rugăciunea lui Iisus începe ca o "rugăciune a buzelor", recitată cu efort conștient. Apoi, treptat, devine o "rugăciune a minții" și, în cele din urmă, o "rugăciune a inimii", unde mintea și inima sunt unite. Rugăciunea inimii este cea mai avansată etapă, devenind parte din ființa cuiva, la fel ca respirația sau bătăile inimii.
• Arma centrală: Arhiepiscopul Antony Medvedev subliniază că Rugăciunea lui Iisus, practicată sub îndrumarea unui Stareț (duhovnic), este "arma centrală în lupta interioară".

4. Metoda și Practica:

• Curățirea interioară: Isihasmul este un proces de "curățire interioară, de dezrădăcinare a patimilor din adâncurile sufletului, de purificare a inimii și de păzire a minții" pentru a preveni reintrarea gândurilor păcătoase.
• Ritm și regularitate: Invocarea numelui Domnului trebuie să fie "ritmică și regulată, neîntreruptă și continuă" pe parcursul unor lungi perioade ale zilei. Începătorii necesită supravegherea unui duhovnic.
• Metode auxiliare: Mătaniile (komboskoini) și respirația controlată pot fi utile pentru a stabili un ritm regulat, dar nu sunt obligatorii.
• Locul de practicare: Se recomandă practicarea Rugăciunii lui Iisus în locuri cu puține distrageri (cum ar fi sihăstriile sau deșertul) și în întuneric sau cu ochii închiși, pentru a menține mintea cât mai "lipsită de imagini mentale" [8ci].
• Rugăciunea în tăcere vs. cu voce tare: Hesychia nu înseamnă literal tăcere completă, ci "a nu spune nimic inutil și care distrage". Astfel, chiar și rostirea continuă a Rugăciunii lui Iisus cu voce tare poate fi echivalată cu tăcerea, deoarece înseamnă "abținerea de la orice vorbă deșartă". Rugăciunea pe buze este importantă pentru a împiedica mintea să se împrăștie.
• Vigilia nocturnă și rugăciunea diurnă: Regula eremitică a Starețului Iosif Isihastul includea o vigila privată de cel puțin șase ore de Rugăciune a lui Iisus în fiecare noapte. Rugăciunea este, de asemenea, un instrument puternic în timpul zilei pentru a "eradica patimile și a împiedica mintea să se împrăștie" în timpul activităților zilnice.

5. Atingerea Hesychia în Diferite Contexturi:

• Tradițional asociată cu sihăstria: Istoric, Rugăciunea lui Iisus a fost asociată cu sihăstrii, fiind considerată necesară părăsirea vieții de obște pentru a o practica pe deplin.
• Posibilitatea în cenobitism și pentru laici: Cu toate acestea, sursa arată că, dacă hesychia este înțeleasă ca o "stare a sufletului", mai degrabă decât o condiție externă, atunci o viață contemplativă la cel mai înalt nivel și "plinătatea viziunii lui Dumnezeu" sunt posibile nu doar în comunitățile monahale mari, ci și "în mijlocul orașelor" pentru laici. Astfel, "Rugăciunea lui Iisus face posibil ca fiecare dintre noi să fie un 'isihast urban', păstrând înlăuntru un centru secret de liniște în mijlocul presiunilor exterioare, purtând deșertul cu noi în inimile noastre oriunde mergem".
• Rolul duhovnicului: Un duhovnic bun are nevoie de "experiență în arta Rugăciunii lui Iisus" pentru a-și ghida ucenicii și a anticipa obstacolele.
• Isihasmul cenobitic: Un model nou, "isihasmul cenobitic", combină trăsăturile vieții de obște cu stilul de viață ascetic isihast, făcând ca idealurile rugăciunii neîncetate, experiențelor spirituale puternice și ascultării absolute față de duhovnic să fie obiective realiste și pentru monahii din chinovii.

În esență, sursa prezintă rugăciunea isihastă ca o practică fundamentală și atemporală a spiritualității ortodoxe, nu doar ca o metodă strict monahală, ci ca o cale accesibilă oricui caută purificarea inimii și comuniunea cu Dumnezeu prin invocarea continuă a Numelui lui Iisus.

Sursa "Hesychast_Controversy._Relevant_Opinions-highlighted.pdf" prezintă o analiză detaliată a Controversiei Isihașilor, contextul său istoric, teologia fundamentală pe care a articulat-o și relevanța sa în gândirea ortodoxă contemporană.

Iată un rezumat al principalelor puncte:

1. Definirea Controversiei Isihaștilor:

• Controversa Palamită a stabilit dogmatic rugăciunea isihastă ca o experiență spirituală supremă în Ortodoxie, o comuniune și unire reală cu Dumnezeu prin harul necreat, în contrast cu intelectualismul scolastic care menține o distanță între om și Dumnezeu. Aceasta a reprezentat ultima mare sinteză teologică a spiritualității ortodoxe.
• Deși termenul "isihast" a fost considerat de unii (precum J. M. Hussey) o "descriere nefericită" care reduce disputa la un fenomen local sau monahal, autorul susține că este puternic semnificativ, evidențiind legătura organică dintre spiritualitate și dogmă și prioritatea "experienței eclesiale" integrale asupra speculației raționale în Biserica Ortodoxă.

2. Actori și Fazele Disputei:

• Disputa a avut patru faze, prima și cea mai cunoscută fiind cea cu Varlaam din Calabria, între anii 1335 și 1341.
• Varlaam, un călugăr apusean, a contestat inițial metoda de teologhisire și problema Filioque, negând capacitatea rațiunii umane de a demonstra sau infirma purcederea Duhului Sfânt, considerând ambele poziții prezumțioase și lipsite de fundament în Revelație și rațiune. A susținut un apofatism raționalist care ducea la agnosticism și relativism.
• Scandalizat de metodele psihofizice ale isihaștilor (cum ar fi aplecarea în timpul rugăciunii și unirea rugăciunii cu respirația), pe care le-a numit "omphalopsichi" (privitori în buric), Varlaam i-a asimilat pe isihaști cu ereticii (messalienii sau bogomilii) și i-a defăimat public.
• Sfântul Grigorie Palama (canonizat în 1368), fost stareț athonit, a răspuns atacurilor lui Varlaam prin celebrele sale Triade în apărarea sfinților isihaști (începând cu 1338), mutând accentul disputei de la aspectul metodic la cel spiritual și dogmatic. El a demonstrat că adevărata cale de cunoaștere a lui Dumnezeu este prin harisma vederii duhovnicești.
• În urma unei serii de Sinoade de la Constantinopol (1341-1351), partidul isihast a fost declarat victorios, iar teologia Sfântului Grigorie Palama a fost confirmată. Varlaam, acuzat de blasfemie, a părăsit definitiv Bizanțul.

3. Teologia Palamită Centrală:

• Palamas a evidențiat distincția dintre esența divină (incomunicabilă) și energiile necreate (comunicabile), prin care Dumnezeu devine cognoscibil omului în Hristos. Această distincție este considerată cea mai importantă dezvoltare în teologia ortodoxă după Sinoadele Ecumenice.
• Teologia palamită a afirmat posibilitatea îndumnezeirii omului prin har, rugăciune neîncetată, viață ascetică și Taine.
• Rugăciunea lui Iisus ("Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul") este arma centrală în lupta interioară, practicată sub îndrumarea unui Stareț. Rugăciunea progresează de la "rugăciunea buzelor" la "rugăciunea minții" și, în cele din urmă, la "rugăciunea inimii", care permite experiența luminii divine, necreate, taborice. Isihasmul este un proces de curățire interioară, de dezrădăcinare a patimilor și de păzire a minții.

4. Opinii Relevante în Teologia Ortodoxă Contemporană:

• Critica lui John Meyendorff: Meyendorff a fost criticat pentru că nu a recunoscut pe deplin legătura dintre isihasm și cele mai vechi practici creștine, sugerând chiar influențe non-creștine. El a interpretat disputa ca un conflict intern bizantin între umanismul elenist și o teologie pur monahală.
• Răspunsul lui Vladimir Lossky și John Romanides: Acești teologi au respins ambiguitățile lui Meyendorff, subliniind că isihasmul este o culminare a spiritualității patristice. Romanides a arătat că disputa isihastă a reprezentat o confruntare între două moduri fundamental distincte de teologhisire: cel apusean (naturalist, raționalist) și cel răsăritean (supranatural, contemplativ, harismatic).
• Romanides a argumentat că Palamas nu a fost anti-intelectual, ci a integrat filosofia și știința ca daruri naturale ale lui Dumnezeu, respingând doar pretenția lor la autoritate supremă. De asemenea, a clarificat diferența dintre înțelegerea lui Varlaam și a lui Palama asupra rugăciunii neîncetate și a stărilor de har.
• Controversa isihastă a dus la "ruptura definitivă cu doctrina apuseană" și a consolidat rezistența ortodoxă împotriva pretențiilor de supremație papală, afirmând vocația fiecărui om la îndumnezeire prin har.

5. Renașterea Isihasmului:

• După o perioadă de declin sub stăpânirea otomană, tradiția isihastă a fost reînviată în secolul al XVIII-lea de Sfinții Macarie de Corint și Nicodim Aghioritul, prin publicarea Filocaliei în 1792. Această lucrare a avut un impact masiv asupra renașterii spirituale ruse și grecești.
• Sursa subliniază o "renaștere contemporană" a isihasmului și a Rugăciunii lui Iisus pe Muntele Athos, percepută ca o "globalizare" a acestei practici. Această renaștere implică repopularea mănăstirilor cu comunități tinere, "cu mentalitate isihastă," sub îndrumarea părinților spirituali carismatici, și transformarea mănăstirilor idioritmice în cenobitism isihast. Acest "cenobitism mutat" este considerat o "modernizare" care face viața contemplativă și experiența mistică accesibilă nu doar sihaștrilor, ci și monahilor din comunitățile mari și chiar laicilor.

Context tradițional

• În tradiția isihastă (Filocalia, Părinții pustiei, Sf. Paisie de la Neamț, Sf. Siluan Athonitul), se recomandă o postură stabilă, simplă, uneori așezat pe un scăunel mic, cu trupul relaxat, dar atent.

• Există chiar și indicația de a sta dimineața, în liniște, pe un scăunel mic, în chilie, câteva ore, spunând Rugăciunea lui Iisus și lăsând mintea să se liniștească.

• Astfel de scăunele (numite și „pristolnice” sau „isihaste”) sunt folosite și azi pe Athos: sunt foarte înguste, ca să nu te „culci” comod, ci să rămâi într-o stare de veghe liniștită.