De la interdisciplinaritate ca „stare de spirit” la transpolaritate globală
De la interdisciplinaritate ca „stare de spirit” la transpolaritate globală
Despre tertul ascuns, momente de răscruce și necesitatea unor sesiuni de comunicare sincrone în epoca multipolarității
Introducere
În anii 1982–1989, participarea la ședințele Comisiei de Studii Interdisciplinare (CSI) de pe lângă AOS mi‑a oferit o imagine vie a ceea ce însemna, în acel context, „interdisciplinaritatea” ca practică vie și nu doar ca lozincă instituțională. Un principiu recurent era formulat astfel: „Interdisciplinaritatea este o stare de spirit”; în lipsa acestei deschideri, o știință riscă să devină „sectară”, închisă în propriul limbaj și propriile rutine mentale. Nu era vorba doar despre constituirea unor comisii mixte, ci despre o anumită dispoziție a conștiinței care făcea posibil dialogul între domenii. Această dispoziție era trăită, nu doar proclamata – iar faptul că accesul la CSI nu era rezervat exclusiv „oamenilor de știință” consacrați, ci și unor tineri ca mine, arată că, măcar în intenție, interdisciplinaritatea era înțeleasă ca spațiu deschis de dialog, nu ca instrument de consolidare a unei elite.
Pornind de la această experiență, articolul ridică mai multe întrebări: ce fel de „stare de spirit” este interdisciplinaritatea? Este o stare exotică, accesibilă doar unei minorități academice, sau descrie ceva mai fundamental, o capacitate structurală a conștiinței de a rezista fragmentării? Poate fi această stare democratizată, eventual formulată ca un drept uman de bază la acces la multiple moduri de cunoaștere, analog dreptului la educație și informație (cf. Nicolescu, 2002)? Mai mult, se poate extinde logica inter/multi/trans dincolo de disciplinaritate, spre culturalitate (inter-, multi-, transculturalitate, cf. Welsch, 1999) și spre polaritate geopolitică (inter‑, multi‑ și, prin extensie, trans‑polaritate, cf. Waltz, 1979; Acharya, 2014)? În fine, ce tip de comunicare este necesar pentru ca transdisciplinaritatea, transculturalitatea și o eventuală trans‑polaritate să devină realitate, și nu doar prefixe generoase?
Articolul propune că răspunsul implică revalorizarea unor forme de comunicare „în câmp” – sincrone, generative –, ancorate într‑un nivel de prelimbaj (Parā‑vāc), într‑un referențial absolut al sensului (Sacrul trăit, tertul ascuns), și inspirate, în plan existențial, de experiențe precum rugăciunea contemplativă și glossolalia (vezi și Ioan al Crucii în [John of the Cross, 1991]; „apophatic glossolalia” în Yong, 2015).
I. Interdisciplinaritatea ca stare de spirit
I.1. Dincolo de tehnică academică
Când CSI afirma că „interdisciplinaritatea este o stare de spirit”, accentul se muta de la arhitectura instituțională la transformarea subiectului cunoscător. Interdisciplinaritatea nu se reduce la a cita autori din alte domenii, ci presupune trecerea de la un ego cognitiv centrat pe propria disciplină la o conștiință capabilă să recunoască limitele propriei paradigme și să se lase interpelată de alt limbaj (cf. Morin, 1990; Nicolescu, 2002). Această stare implică cel puțin trei atitudini:
(1) curiozitate autentică față de ceea ce nu intră în canonul propriei formări;
(2) toleranță la ambiguitate, adică disponibilitatea de a „suporta” temporar concepte care nu pot fi imediat traduse în codul propriu;
(3) auto‑relativizare epistemică – recunoașterea faptului că nicio disciplină nu epuizează realul.
Într‑o asemenea perspectivă, interdisciplinaritatea devine o formă de igienă a gândirii și un antidot la „starea sectară” a unei științe închise (vezi și discuțiile despre „inbred disciplines” în Klein, 1990).
I.2. Democratizarea unei dispoziții a conștiinței
Faptul că în CSI puteau participa și non‑academici sugerează că interdisciplinaritatea era, cel puțin intențional, democratizată. Aceasta deschide întrebarea dacă nu cumva ceea ce numim astăzi interdisciplinaritate și, mai ales, transdisciplinaritate descrie o capacitate antropologică generală – aceea de a pune în relație registre diferite ale experienței: știință, artă, spiritualitate, viață cotidiană (cf. Nicolescu, 2002; Jantsch, 1972). Dacă este așa, nu e exagerat să gândim interdisciplinaritatea ca stare sănătoasă de conștiință, nu doar ca „tehnică de proiecte”.
Această mutare permite formularea unei ipoteze normative: într-o epocă a crizelor multiple și a fragmentării informaționale, educația pentru interdisciplinaritate (în sens larg, incluzând dimensiunea transdisciplinară) ar putea fi considerată parte din dreptul fundamental al persoanei de a accesa nu doar informații, ci și moduri plurale de a le integra (vezi și UNESCO, 2010, privind educația pentru dezvoltare durabilă).
I.3. De la inter/multi la transdisciplinaritate
În schema lui Basarab Nicolescu, inter‑, multi‑ și trans‑disciplinaritatea indică niveluri distincte ale relației dintre domenii:
multidisciplinaritatea juxtapune discipline fără integrare profundă;
interdisciplinaritatea presupune cooperare și schimb de metode;
transdisciplinaritatea vizează un nivel de realitate și sens care traversează și depășește disciplinele, implicând logica terțului inclus și regiunea „Hidden Third” dintre subiect și obiect (Nicolescu, 2002; Nicolescu, 2010).
Dacă păstrăm metafora CSI – „stare de spirit” –, transdisciplinaritatea devine o stare de conștiință capabilă să locuiască în „dintre” și „dincolo de” discipline, să tolereze co‑prezența unor logici incompatibile fără a le forța într-o sinteză prematură. Ea descrie o ecologie a conștiinței în care pluralitatea nu e negată, dar este susținută de un câmp comun de sens.
II. De la disciplinaritate la culturalitate și polaritate geopolitică
II.1. Inter/multi/trans ca pattern general
Schema inter/multi/trans poate fi extinsă dincolo de disciplinaritate, spre culturalitate și polaritate geopolitică. În toate aceste cazuri, trecerea de la „multi” la „trans” marchează saltul de la coexistență tensionată la interpenetrare creatoare (cf. Welsch, 1999; Acharya, 2014).
II.2. Interculturalitate, multiculturalitate, transculturalitate
În studiile culturale, Wolfgang Welsch critică modelul clasic de cultură ca „bloc închis” și introduce conceptul de transculturalitate pentru a descrie „forma derutantă a culturilor actuale”: întrepătrunderi, hibridizări, identități‑rețea (Welsch, 1999; Welsch, 2012).
Interculturalitatea desemnează dialogul între culturi distincte;
multiculturalitatea – coexistența mai multor culturi într-un spațiu (un stat, un oraș) fără integrare;
transculturalitatea – hibridizări și rețele de influențe care străpung frontierele culturale, producând identități compozite.
Transculturalitatea este, astfel, analogul cultural al transdisciplinarității: în locul unor blocuri culturale separate care dialoghează, avem rețele de entanglement cultural.
II.3. Multipolaritate și trans‑polaritate
În teoria relațiilor internaționale, noțiunea de polarity descrie distribuția puterii: unipolaritate, bipolaritate, multipolaritate (Waltz, 1979; Mearsheimer, 2001). Multipolaritatea actuală – cu mai mulți poli importanți (SUA, China, UE, India etc.) – sparge hegemonia unipolară, dar păstrează logica fundamentală a competiției între „blocuri” (Acharya, 2014). Se pune atunci întrebarea: poate fi multipolaritatea gândită în registru trans‑?
Articolul propune termenul de trans‑polaritate pentru a desemna un nivel emergent în care polii reali de putere sunt integrați într-un câmp de co‑responsabilitate planetară (climă, apă, bunuri comune globale), în care puterea nu mai înseamnă doar capacitate de impunere, ci și capacitate de co‑gestiune a sistemului. Într-o viziune holografică (Bohm, 1980), „multipolaritatea” ar trebui să evolueze spre ideea că fiecare țară și, în ultimă instanță, fiecare individ devine un pol de putere, în sensul că poartă în sine potențialul totalității și responsabilitatea de a o actualiza într-un mod specific.
II.4. Convergența celor trei „trans‑”
Astfel, putem descrie o convergență:
transdisciplinaritate – câmp comun al cunoașterii;
transculturalitate – câmp comun al identităților și practicilor culturale;
trans‑polaritate – câmp comun al responsabilității geopolitice.
Toate presupun apariția unui nivel de realitate/câmp de sens în care entitățile clasice (discipline, culturi, poli) nu dispar, dar sunt rearanjate într-o rețea mai fluidă și mai responsabilă.
III. Comunicarea pe tărâmul tertului ascuns: spre o „sin‑comunicare”
III.1. Asincronia rețelelor și blocajul tertului ascuns
Rețelele sociale și comunicarea digitală au favorizat un model preponderent asincron al schimbului de mesaje. Răspunsul întârziat creează spațiu de reflecție, dar și o fragmentare a câmpului de atenție și o slăbire a reglajului fin al prezenței (ton, tăcere comună, micro‑expresii), ceea ce poate amplifica conflictul și polarizarea (cf. Turkle, 2011; studiile recente asupra asincroniei în BetterHelp, 2024).betterhelp
Din perspectiva transdisciplinară, această asincronie împiedică adesea accesul la Hidden Third – regiunea unde se articulează nivele de realitate și se produc insight‑uri integrative (Nicolescu, 2002; Montuori, 2013). Fără un minim de prezență sincronă, comunicarea riscă să se blocheze la nivelul opozițiilor binare.transdisciplinaryleadership
III.2. Sin‑comunicarea: comunicare sincronă și generativă
Propun termenul de „sin‑comunicare” pentru a desemna un tip de comunicare sincronă, în care participanții nu doar se conectează „în același timp” (tehnologic), ci intră într‑un câmp comun de prezență. Asemenea întâlniri pot fi structurate în logica Teoriei U (Scharmer, 2007):
co‑inițiere (stabilirea intenției comune);
co‑sensing (ascultare deschisă a realității și a celuilalt);
presencing (coborâre în tăcere, conectare la sursă);
co‑cristalizare și co‑creare (formularea de insight‑uri și prototipuri).toolshero+1
În presencing, „locul din care operăm” se schimbă: nu mai reacționăm din trecut, ci ascultăm dinspre viitorul emergent (Scharmer, 2007). Sin‑comunicarea devine astfel infrastructura fenomenologică a trans‑: ea face posibilă apariția câmpului comun.
III.3. Practici de acces la câmp
Pentru a activa acest câmp, articolul sugerează ca sesiunile de dialog să înceapă cu un spațiu de liniște în care fiecare participant se poate ancora în propria practică:
„afiirea” lui Mihai Drăgănescu (comunicare la nivel de câmp structural‑fenomenologic; Drăgănescu, 1990);
„al doilea fel de a fi atent” al lui Mihai Șora (Șora, 2008);
U‑Process (Scharmer, 2007);
practici tradiționale: isihasm, Rugăciunea lui Iisus, dhikr, zen, meditație transcendentală, mindfulness etc.
Aceste practici nu sunt confundate, ci văzute ca căi diferite spre același câmp: ceea ce contează este ca înainte de dialog să existe o perioadă de prezență partajată, în care zgomotul mental și afectiv este diminuat.
III.4. Sin‑comunicarea ca infrastructură a trans‑disciplinarului, trans‑culturalului și trans‑polarului
Fără astfel de sesiuni de sin‑comunicare – online sau offline –, transdisciplinaritatea, transculturalitatea și trans‑polaritatea riscă să rămână doar scheme conceptuale. Ceea ce se propune este o revoluție discretă a comunicării: de la reacție la presencing, de la asincronie dispersivă la sincronii temporar sacralizate (sesiuni marcate, de exemplu, de solstiții și echinocții, ca „ferestre de oportunitate” cronobiologică și simbolică).
IV. Prelimbaj, Parā‑vāc și referențial absolut
IV.1. Parā‑vāc și nivelele vorbirii
Tradiția sanscrită descrie patru niveluri ale vorbirii: Vaikhari (vorbirea rostită), Madhyama (vorbirea interioară), Pashyanti (vederea intuitivă a sensului) și Parā‑vāc (sursa nemanifestată a limbajului) (cf. Abhinavagupta, apud Desai, 2025). Parā‑vāc desemnează un nivel de conștiință pură, în care vorbirea este încă nediferențiată – un fel de „luminozitate a sensului” înainte de cuvânt. Aceasta corespunde foarte bine ideii de prelimbaj: un câmp de sens din care se nasc ulterior structuri discursive.linkedin
IV.2. Coerență EEG, structuri disipative, entanglement
În limbaj contemporan, comunicarea la nivel de Parā poate fi pusă în relație cu:
coerența EEG observată în stări de meditație și atenție concentrată, când regiuni disparate ale creierului oscilează sincron, sugerând o integrare superioară a procesării (vezi revizuirile în Newberg & Waldman, 2009);
structurile disipative ale lui Prigogine, în care „insule de coerență” emerg în sisteme departe de echilibru și devin nucleu pentru auto‑organizare (Prigogine & Stengers, 1984; cf. Prigogine, 1977).cambridge+1
Aplicat la comunicare, aceasta sugerează că grupuri mici aflate în coerență (interior și între ele) pot funcționa ca structuri disipative de conștiință, „insule de coerență” într‑un mediu social turbulent.
IV.3. Dulcan: câmpul conștiinței
Dumitru Constantin‑Dulcan descrie conștiința individuală ca fiind în dialog permanent cu un câmp spiritual inteligent al universului, „astralul” în limbajul său popular, insistând că „comunicăm tot timpul cu această dimensiune”, conștient sau nu (Dulcan, 2010; interviu în Dulcan, 2016). Chiar dacă vocabularul este mai degrabă accesibil decât formal, ideea converge cu modelul unui câmp informațional al conștiinței – un mediu subtil în care se propagă intențiile, emoțiile, simbolurile, și care devine relevant pentru transdisciplinaritate.adevarul+1
IV.4. Eliade, Sacrul și referențialul absolut
Adrian Marino arăta, în lectura sa asupra lui Mircea Eliade, că istoricul religiilor operează cu un apriori epistemologic al Sacrului: nu ca simplă categorie, ci ca stare de conștiință trăită care structurează câmpul experienței (Marino, 1996; Eliade, 1957). Sacrul, pentru Eliade, este „referențial absolut” fără de care sensul nu poate fi articulat coerent. În limbaj transdisciplinar, acest referențial poate fi pus în dialog cu Hidden Third (Nicolescu, 2002): un nivel al realului în care se mediază între subiect și obiect, între profan și sacru.cnvais
Astfel, Parā‑vāc, câmpul conștiinței (Dulcan), structurile disipative (Prigogine) și Sacrul trăit (Eliade) par a contura, din unghiuri diferite, aceeași intuiție: există un nivel de realitate/experiență pre‑discursiv care funcționează ca teren comun al comunicării autentice.
V. Rugăciune, glossolalie și precursori existențiali ai transdisciplinarității
V.1. Rugăciunea contemplativă ca „laborator” al tăcerii
La Ioan al Crucii, rugăciunea contemplativă conduce la o tăcere enflamată, în care cuvântul este suspendat, iar sufletul „stă” în prezența lui Dumnezeu fără mediere discursivă (Hide, 1991; „Silence enflamed”). Această tăcere nu este vid, ci plenitudine pre‑conceptuală – foarte apropiată de Parā‑vāc și de regiunea tertului ascuns. Aici, conștiința experimentează direct ceea ce transdisciplinaritatea va formula teoretic: trecerea dincolo de opozițiile conceptuale.themathesontrust+1
V.2. Rugăciunea lui Iisus și centrul inimii
Rugăciunea lui Iisus, practicată în isihasm, urmărește trecerea de la rugăciunea rostită la rugăciunea minții și apoi a inimii, până când Numele devine „respirație a conștiinței” (Filocalia; cf. Ware, 1979). Din punct de vedere transdisciplinar, această practică concentrează câmpul interior în jurul unui referențial absolut (Numele), producând o coerență structurală între niveluri: corporal, afectiv, mental, spiritual.wikipedia
V.3. Glossolalia ca rugăciune apofatică extremă
Studiile recente despre glossolalie o descriu ca formă de rugăciune apofatică, în care limbajul semantic este depășit, iar credinciosul se abandonează unei expresii non‑discursive (Cartledge, 2006; Yong, 2015). Dincolo de controversele teologice, glossolalia arată până unde poate merge dorința de a ieși din grila discursivă – o „explozie” a prelimbajului sonor.aura.abdn+1
V.4. Precursori existențiali și cadru metodologic
Important este să nu confundăm aceste experiențe cu transdisciplinaritatea însăși. Rugăciunea, tăcerea, glossolalia sunt precursori existențiali: laborator interior în care conștiința experimentează regiuni „dincolo de discurs”. Transdisciplinaritatea, în sensul lui Nicolescu, este cadru metodologic: definește niveluri de realitate, logica terțului inclus, rolul Hidden Third în medierea dintre TD‑Subiect și TD‑Obiect (Nicolescu, 2002; 2010). Articolul pledează pentru un dialog strâns între aceste două planuri: experiențele spirituale oferă „date” fenomenologice, iar transdisciplinaritatea poate oferi criterii de discernământ și un limbaj integrator.integralleadershipreview
Concluzie: spre un „protocol de adopție” al unei stări sănătoase de spirit
Firul articolului poate fi rezumat astfel:
Interdisciplinaritatea, trăită ca „stare de spirit”, deschide calea spre o transdisciplinaritate înțeleasă ca ecologie a conștiinței.
Aceeași logică inter/multi/trans se extinde la cultură (transculturalitate) și geopolitică (trans‑polaritate), sugerând nevoia unui câmp comun de responsabilitate globală.
Pentru ca această trecere la „trans‑” să devină reală, este necesară o reconfigurare a comunicării: de la asincronia fragmentată a rețelelor sociale la sin‑comunicare, în care grupuri de oameni intră sincron în câmpul tertului ascuns prin practici de prezență și tăcere.
Nivelul de prelimbaj – Parā‑vāc, câmpul conștiinței, Sacrul trăit – apare ca teren comun al comunicării profunde.
Rugăciunea contemplativă, Rugăciunea lui Iisus și glossolalia oferă precursori existențiali ai acestei treceri, în timp ce transdisciplinaritatea oferă un cadru metodologic pentru integrarea lor în dialogul știință–filosofie–spiritualitate.
Pe baza acestor elemente, se pot formula câteva propuneri concrete:
Sesiuni periodice de sin‑comunicare
Organizarea, sub egida unor reviste precum RJIT, a unor sesiuni online sau hibride la momente simbolice (solstiții, echinocții, răsărit/apus), concepute ca laboratoare de câmp:timp de liniște / practică personală (10–20 min);
dialog transdisciplinar scurt, în U‑Process;
colectarea insight‑urilor într-un „caiet de câmp” comun.
Un „protocol de adopție” al stării de spirit transdisciplinare
Elaborarea unei charte sau a unui protocol inspirat de Carta Transdisciplinarității (Nicolescu et al., 1994), adaptat explicit la dimensiunea de „stare de spirit”:principii de bază (smerenie epistemică, recunoașterea nivelurilor de realitate, respect pentru experiențele interioare);
recomandări pentru educație (formarea capacității de a locui în pluralitate);
recomandări pentru practică (formate de sin‑comunicare în universități, comunități și spații de dialog cultural și geopolitic).
Dacă acceptăm ipoteza că inter-, multi- și transdisciplinaritatea descriu nu doar tehnici, ci o stare sănătoasă de spirit, atunci poate a venit timpul să le tratăm nu ca pe un lux academic, ci ca pe un bun comun al umanității, pentru care merită să imaginăm, cu seriozitate și creativitate, un protocol de adopție.
Referințe
Acharya, A. (2014). The End of American World Order. Cambridge: Polity Press.
Bohm, D. (1980). Wholeness and the Implicate Order. London: Routledge.
Cartledge, M. J. (2006). Encountering the Spirit: The Charismatic Tradition. London: DLT.
Desai, V. (2025). Exploring the Four Levels of Speech: Vaikhari, Madhyama, Pashyanti, Para. LinkedIn Article, 25 January 2025.linkedin
Drăgănescu, M. (1990). Ortofizica – o nouă viziune asupra universului. București: Editura Științifică.aos
Dulcan, D. C. (2010). Inteligența materiei (ed. revăzută). București: Editura Științelor Medicale.
Dulcan, D. C. (2016). Tainele creierului uman. Interviu. Luceafărul.net.luceafarul
Eliade, M. (1957). Sacrul și profanul. București: Humanitas (ediție românească ulterioară).
Harari, Y. N. (2018). 21 Lessons for the 21st Century. London: Jonathan Cape.
Hide, A. E. J. T. (1991). Silence Enflamed: John of the Cross and Prayer. The Matheson Trust (online paper).themathesontrust+1
Jantsch, E. (1972). Towards Interdisciplinarity and Transdisciplinarity in Education and Innovation. In: OECD (ed.), Interdisciplinarity: Problems of Teaching and Research in Universities. Paris: OECD.
Klein, J. T. (1990). Interdisciplinarity: History, Theory, and Practice. Detroit: Wayne State University Press.
Kurzweil, R. (2013). How to Create a Mind: The Secret of Human Thought Revealed. London: Duckworth.
Marino, A. (1996). Hermeneutica lui Mircea Eliade. Iași: Polirom.
Mearsheimer, J. (2001). The Tragedy of Great Power Politics. New York: W. W. Norton.
Montuori, A. (2013). The Complexity of Transdisciplinary Literature Reviews. Complicity: An International Journal of Complexity and Education, 10(1–2), 45–55.jolas
Morin, E. (1990). La Méthode, vol. 3: La connaissance de la connaissance. Paris: Seuil.
Nicolescu, B. (2002). Manifesto of Transdisciplinarity. Albany: SUNY Press.archive
Nicolescu, B. (2010). Methodology of Transdisciplinarity – Levels of Reality, Logic of the Included Middle and Complexity. Transdisciplinary Journal of Engineering & Science, 1(1), 19–38.ciret-transdisciplinarity+1
Nicolescu, B., Freitas, L., & Morin, E. (1994). Charter of Transdisciplinarity. CIRET (online).ciret-transdisciplinarity
Newberg, A., & Waldman, M. R. (2009). How God Changes Your Brain. New York: Ballantine Books.
Prigogine, I., & Stengers, I. (1984). Order Out of Chaos: Man’s New Dialogue with Nature. New York: Bantam.cambridge+1
Scharmer, C. O. (2007). Theory U: Leading from the Future as It Emerges. Cambridge, MA: Society for Organizational Learning.toolshero+1
Șora, M. (2008). Despre dialogul interior. București: Humanitas.
Turkle, S. (2011). Alone Together: Why We Expect More from Technology and Less from Each Other. New York: Basic Books.
UNESCO (2010). Education for Sustainable Development: Good Practices. Paris: UNESCO.
Ware, K. (1979). The Power of the Name: The Jesus Prayer in Orthodox Spirituality. Oxford: SLG Press.
Walsch, W. (1999). Transculturality – The Puzzling Form of Cultures Today. In: Featherstone, M., & Lash, S. (eds.), Spaces of Culture. London: Sage.welsch.uni-jena+1
Welsch, W. (2012). „We Have Always Been Transcultural”. In: Contemporanea, 15(2), 15–34.contempaesthetics
Waltz, K. (1979). Theory of International Politics. Reading, MA: Addison‑Wesley.
Yong, A. (2015). Is Wisdom Silent? Apophatic Glossolalia. Spiritus: A Journal of Christian Spirituality, 15(2), 125–147.digitalshowcase.oru
Comentarii
Trimiteți un comentariu